Magiunul de Topoloveni, primul brand alimentar românesc recunoscut de UE

Folosind un singur ingredient, „prune proaspete romăneşti”, fără zahar si conservanţi, magiunul este nu numai un desert gustos, dar şi unul foarte hrănitor.

Pornind de la reţeta tradiţională (atestată pe la 1914), o întreprinzatoare s-a gândit să transforme magiunul tradiţional de prune, în brand de ţară. Întreprinzatoarea , doamna Bibiana Stanciulov, declara într-un interviu dat Jurnalului Naţional:

“Magiunul din prune Topoloveni este singurul brand, din industria alimentară, care după 1990 a demonstrat că noi, românii, ne respectăm tradiţia, reţetele. La începutul secolului trecut Maximilian Popovici a transpus reţeta ţărănească, reţeta fierberii prunelor la foc direct, în cazane/tuciuri. Marele merit constă în adaptarea cazanelor cu pereţi dubli pentru a le transforma în magiunării. Beneficiul acestui procedeu este evident pentru produsul final, deoarece se păstrează toate calităţile nutriţionale ale prunelor prin evitarea temperaturii ridicate a focului. Magiunul din prune Topoloveni este artă gastronomică, parte a culturii româneşti care atestă înţelepciunea românească şi respectul pentru modul în care ne hrănim. Calitatea magiunului din prune Topoloveni este reflectarea calităţii poporului român. Acesta este motivul de bază pentru care nu ne permitem să scădem valoarea acestei reţete”.

Reţeta pentru magiun tradiţional

Dintre amintirile olfactive ale copilariei, pe lânga mirosul de câmp, de fân, şi de iasomie, persistă adânc înrădăcinat, mirosul de magiun de prune. O reţeta simplă, dar care necesită timp şi „dedicaţie”.

În luna lui august, când prunele pârguite atârnau ciorchine pe crengi, noi copiii, eram puşi să le adunăm pe cele mai coapte şi mai dulci. Bunica pregătea tuciul cel mare, instala pirostriile în ogradă şi ne astepta cu prunele. Le curaţa de codiţe, le taia şi  scotea sâmburii, le spala bine şi apoi le punea la scurs. Mai departe, prin arta si secretele ei începea procesul “alchimic” de preparare a celui mai gustos şi hrănitor desert al copilăriei, magiunul (sau marmaleda cum se spunea pe la noi, în zona Târgovistei). Bunica răsturna apoi prunele în tuci, adăuga ceva apă (nu multă, atât cât să nu se prindă prunele de fundul tuciului) şi le punea la foc mocnit. Urma să fiarbă vreme lungă (începea dimineaţa pe la 7-8 şi termina după-amiază).

Amesteca deseori în compoziţie, mai ales după ce prunele începeau să fiarbă, ca să nu se prindă. Foc nu era decât la început, până se forma jar şi apoi toată fierberea se producea numai prin căldura jarului. Undeva în apropiere, făcea o groapă în care ardea lemne şi de acolo se aproviziona cu jarul pe care îl muta sub tuci.

În tot acest timp se isca un miros deosebit (de prune „fripte”), miros ce mi-a rams impregnat în memorie, trezindu-mi nostalgii. Numai când lingura de lemn stătea ţeapană în mijlocul tuciului, iar magiunul căpăta o nuanţă închisă de vişiniu-maroniu, bunica stingea jarul.

În răstimp, pregătea ulcelele de pamânt, le spăla şi steriliza cu apă fierbinte şi le punea la uscat. În ele punea bunica magiunul, apoi le acoperea cu hârtie în mai multe straturi, pe care o lega strâns in jurul gâtului ulcelei, ca să nu patrundă aerul.