Dragobetele sau Valentine’s Day al românilor

”Dragobetele de dragoste” este un exemplu tipic despre pierderea identității sărbătorilor ancestrale în actualitate. Astfel, sub imperiul mercantilului, românii au descoperit, după 1989, cu prilejul altor sărbători occidentale, și celebrul Vaentineʾs Day, zi a iubirii, a îndrăgostiţilor. Prilej, desigur, de cadouri, comerţ, profit etc.

Puritanii şi, mai ales, păstrătorii tradiţiei s-au revoltat şi şi-au adus aminte că şi noi avem un zeu asemănător, şi anume Dragobete. Numai că, din păcate, el este un fel de zeu uitat, căci rar vei mai găsi bătrâni care să îşi amintească şi să povestească despre modul în care ”se ţinea Dragobetele”. Şi totuşi. Tradiţia spune că, înainte vreme, băieţii şi fetele mergeau la pădure să culeagă flori de primăvară (ghiocei, toporaşi, brebenei etc.)

De obicei, făceau aceasta tinerii care „erau în vorbă”, adică aceia care, cu acordul părinţilor, „se ţineau împreună” de mai multă vreme, uneori ani. De la pădure, fetele plecau înaintea băieţilor, având un considerabil avans. Apoi o rupeau deodată la fugă, iar băieţii se luau după ele. Dacă o fată era prinsă de flăcău (lăsându-se, fireşte, dinadins), atunci însemna că în toamna acelui an cei doi se vor căsători. Un scenariu superb şi înduioşător, compus din semne morale şi sociale ale unui alt timp şi ale unui alt fel de a iubi.

Dragobete este, aşadar, întruchiparea mitică a dragostei la români, aşa  cum este Cupidon în mitologia romană, şi Eros în cea greacă. Potrivit tradiţiei, în ziua de Dragobete păsările se caută şi îşi găsesc însoţitor pentru anul în care va veni. De aceea, această zi se mai numeşte şi ”Logodna”, ”Însoţitul păsărilor” sau ”Nunta păsărilor”.

Conform credinţelor populare, păsările se adună acum în stoluri, ”se curtează”, într-un vacarm de nedescris şi, în cele din ură, îşi află perechea. Împreună vor construi cuibul în care îşi vor creşte puii. Potrivit aceleiaşi frumoase legende populare, păsările care nu îşi găsesc acum pereche vor rămâne singure până la anul.

Tot de Dragobete, în spaţiul tradiţional românesc se făceau leagăne (scrîncioburi) în crengile copacilor, în care fetele erau ”date” de către feciori, în vreme ce ei rosteau declaraţii de iubire şi jurăminte de dragoste).

Tot în această zi femeile bătrâne culegeau rădăcina unei anumite plante, spânz, utilizată frecvent în medicina populară. Femeile mergeau la pădure şi adunau zăpadă curată, pe care apoi o topeau şi o foloseau numai în anumite momente ale anului, considerându-se astfel că astfel că faţa le va fi mereu tânără şi frumoasă.

Era, la fel, o zi care se ţinea cu nelucru. Cine ar fi lucrat în această zi ar fi fost pedepsit să ”ciricăie”, aidoma păsărilor, un an întreg.