Cele mai frumoase și importante piețe ale orașului, ținând cont de structura de vechea a cetății Timișoarei, sunt Piața Plevnei, Piața Victoriei, Piața Libertății și Piața Unirii.
Piața Plevnei este o piață veche din Timișoara care păstrează și astăzi parfumul unui farmec aparte. Piața conține clădiri rafinate cu elemente arhitecturale tipice începutului anilor 1900, numit Secession în România, un stil în care prind viață diferite forme de animale, plante, flori pe fundalul unei dinamici ondulate. Odată cu introducerea noului plan urbanistic al orașului care prevedea extinderea orașului dincolo de zidurile cetății, se conturează și această piață. Aici se pot admira clădiri splendide create de Martin Gemeinhardt, celebru arhitect din acea perioadă, care nu a proiectat multe clădiri, dar era un adevărat eveniment de fiecare dată când inaugura o clădire nouă. Înainte de a lua această formă, pe locul pieței funcționa o piață de porci și practic se afla în afara zidurilor orașului pe esplanada de 950 de metri, care practic era câmpia cetății, unde era interzisă construirea oricărei clădiri și unde nu puteau crește nici măcar pomii, toate acestea din motive de siguranță pentru oraș. Această piață și-a schimbat destinația în 1892, când administrația orașului a reușit să obțină aprobarea de la Curtea de la Viena pentru demolarea fortificațiilor orașului, moment din care se începe să se construiască dincolo de limitele orașului.
Nu departe de această piață se află Piața Victoriei, care este piața centrală a orașului. Arhitectura pieței este cea de la începutul secolului al XX-lea deoarece și aceasta piață se afla pe palisada cetății orașului. După ce a fost aprobată extinderea orașului a început să se construiască clădirile care alcătuiesc acum piața. Prima clădire care a fost construită a fost palatul Loyd iar ultimele clădiri construite sunt cele ridicate după cele două războaie. Cele mai importante clădiri, fără nicio îndoială, sunt Opera Națională Română și Catedrala Mitropolitană, care au fost amplasate una în fața celeilalte. Este precizat faptul că, la începutul secolului al XX-lea, pe locul actualei piețe a fost un teren mlăștinos iar în câteva decenii a cunoscut o schimbare radicală primind aspctul car se poate admira astăzi.
La câțiva metri distanță se află Piața Libertății, o piață care a făcut parte din cetate, fiind cunoscută pe vremuri și sub numele de Parade Platz, asta datorită rolului militar per care l-a avut în cetate. Dintre clădirile importante aici se numără Primăria Veche care funcționa ca și primărie doar pentru comunitatea germană, în timp ce comunitatea românească și cea sârbească aveau o altă primărie; trei clădiri cu funcțiuni militare, dintre care amintim garnizoana militară numită și Generalatul Nou, care este cea mai veche clădire a pieței fiind atestată pe hărțile militare deja din anul 1727, mai este și casa comandantului care devine cu timpul Cazinoul Militar și mai apoi Casa Armatei, și care ascunde povestea unei iubiri imposibile între Ludwig van Beethoven și o frumoasă cântăreață în vârstă de 17 ani, pe numele Jeanette Honrath, care s-a transferat la Timișoara în urma căsătoriei cu comandantul garnizoanei Carl von Greth. Clădirile prezente în piață îmbracă o arhitectură care pornește de la stilul baroc, rococo până la arhitectura începutului anilor 1900 și care se îmbină perfect cu autoritatea statuii Sfintei Maria care domină centrul pieței.
Piața Unirii, cu expresia sa barocă este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase piețe ale orașului, dominată de catedrala Domul Catolic și Catedrala Ortodoxă Sârbă, amplasate una în fața celeilalte. Piața primește forma care poate fi văzută astăzi în secolul al XVIII-lea, iar în ceea ce privește dimensiunea sa, 150 m x 100 m, a fost considerată o piață foarte mare în raport cu suprafața orașului fortificat din acea vreme. Timp de trei secole a devenit locul de desfășurare a evenimentelor religioase, paradelor militare și a altor evenimente politice și culturale de prestigiu.
Stilul arhitectural principal al pieței este barocul care se împletește cu stilul clasic și cel al începutului anilor 1900. Pe lângă cele două biserici care domină piața, există, de asemenea, Palatul Baroc a cărei construcție a început la mijlocul secolului al XVIII-lea și care a găzduit pe durata existenței sale diverse instituții ale orașului, și care acum este sediul Muzeului de Artă din Timișoara. Clădirea împletește stilul baroc cu cel rococo și conviețuiește în perfectă armonie cu celelalte clădiri din piață, creând împreună un spectacol într-un "salon în aer liber".
În partea de vest a pieței se află palatul de reședință al episcopului ortodox a cărui fațadă, inițial în stil baroc austriac, a fost remodelată între 1904 și 1905 într-un stil mai aproape de stilul național sârbesc de către arhitectul Székely László, de naționalitate maghiară.
Pe aceeași parte a pieței, pe clădirea în stil clasic a comunității ortodoxe, existentă deja în anii 1821-1828, arhitectul Sturza, descendent al unei familii de prinți și intelectuali români de renume din Republica Moldova, a construit un fronton în 1983 în stil baroc austriac.
Astfel am putea încheia spunând că, un maghiar a construit în stil "sârbesc" iar un român a construit în stil "austriac", și toate acestea s-au întâmplat într-un moment în care guvernele de la Budapesta și București erau animate de manifestări agresive naționalist-șoviniste, dar care nu au avut ecou în spiritul Timișoara.
Astăzi piața reprezintă cea mai importantă coreografie de arhitectură barocă a orașului iar acest mozaic arhitectural reflectă cel mai bine spiritul deschis și tolerant existent în Timișoara. Exemplul clar este poziționarea, una în fața celeilalte, a celor două biserici principale aparținând a două confesiuni diferite ale orașului, o amplasare care ar fi fost imposibilă în Franța secolului al XVIII-lea.
Timișoara este cu siguranță cel mai cosmopolit oraș din România. Aici trăiesc în armonie perfectă peste zece comunități etnice dintre care, maghiari, germani, sârbi, italieni, bulgari, și așa mai departe. Este exemplul cel mai elocvent al unei societăți în care diversitatea culturală este o poartă către noi dialoguri, unde faptul de a înțelege cealaltă persoană presupune trecerea de la o simplă toleranță la acceptarea și celebrarea bogăției diversității care există în fiecare dintre noi.
Linkuri:
D.K.
International editions: